luni, 1 decembrie 2008

Amintirile unei copile ( IV ) - Concluzii ?

Ce lume aberanta. Totul pare a fi pus la locul sau, dar la o privire mai atenta se observa haosul din jurul nostru. Nu va uitati in jur, uitati-va inauntru vostru. Ce jale, ce amar, ce dezordine, cate nevoi nedesfatate, cate ganduri de iubire neimpartasite.



Ma uit in mine. Un biet suflet amarat, chinuit, ars, biciuit. Parca pietre de moara apasa pe pieptul meu, parca focul iadului ma inconjoara. Cum as putea linisti vapaia, unde sa gasesc fericirea, cum trebuie traita aceasta farama de viata ? Simt cum o patima arsatoare ma copleseste, ma sleieste de puteri, imi seaca inima, imi evapora izvorul vietii. Nu mai am forta, mintea imi este intunecata, voi inebuni. Eu chiar am iubit din tot sufletul si cu toata fiinta, am iubit cu tot trupul, cu fiecare fir de par, unghiile mele au iubit, inima, stomacul, ochii ce au lacrimat atata, am iubit cu tot ce am avut.

Zilele au trecut frumoase si zglobii, la acea varsta am cunoscut fericirea adevarata. Atunci gandurile negre nu aveau puterea sa ma atinga. Eram pazita de mintea mea necoapta, nestiutoare, dornica de a experimenta, de a simti senzatii noi.Astfel traiam langa el, inconjurata de iarba verde, de aierul curat, scaldata in apele calde ale iazului, uscata de mangaierea vantului, plimbata de cal si iubita de el. Aveam si atunci nelinisti : "de ce nu se uita la mine incontinuu?", " de ce nu ma stange acum in brate?", "de ce nu ma saruta?". cat tanjeam dupa bratele lui, dupa mirosul lui, dupa buzele lui fierbinti. Mi le doream mult si au venit pe rand ca niste ploi racoritoare de vara. Eram in Paradis, eu si el, in lumea noastra. Ne scaldam, ne tolaneam in iarba inalta, ne jucam, zburdam, calaream acei doi cai tineri ca si noi si pe cel batran si bland. Stelule, mai stii cum ne duceai pe amandoi in spinare in galop si la pas, dupa vrerea noastra?


Ce clipe de vis, ce fericire, ce amintiri divine, doi copii in gradina lui Dumnezeu. Lui Dumnezeu i-a placut acea iubire, fiindca a avut grija ca ea sa infloreasca. In soare si in vant, in ploaie si-n zapada, in ger sau langa soba, totul era vis. Timpul trecea, copii erau adolescenti acum, ei isi dadeau seama tot mai mult de iubirea lor. Infloreau unul langa altul fara sa fie deranjati de nimeni. Fericirea lor era tot mai mare, fiecare clipa petrecuta impreuna era unica. Erau indragostiti, cei mai indragostiti, asa ca s-au ATINS.

Dar vai ! Cel rau s-a uitat in gradina lui Dumnezeu si vazand atata fericire s-a infuriat. Nu i-a fost usor, dar si-a adunat multa rabdare, si-a facut multe planuri si a inceput. Fetei i-a scos in cale un alt baiat cu o frumusete luciferica, cu bogatii si faima. Cel rau a pus in gura acestui nou baiat doar cuvinte mestesugite, mangaieri tandre, promisiuni desarte. Presurand astfel inaintea fetei doar ispite dulci ce aveau sa duca la pierzania sufletului ei cel curat, fata s-a pierdut. La fel facu si cu baiatul cu sufletul curat. raul ii scoase in fata o fata cu nume de floare, cu ochi patrunzatori, cu mangaieri amagitoare. Acestea fiind facute, cei doi indragostiti nu au rezistat tentatiei si au gustat din pacat. Acum ei traiau intr-o fericire falsa.


Si a mai trecut ceva timp.


Dumnezeu si-a amintit de ei si s-a uitat sa vada cum inflorea iubirea lor. Nu i-a vazut impreuna si s-a suparat. Atunci a venit pedeapsa divina. El a deschis ochii celor doi copii iubiti ai lui. Si au vazut atunci, baiatul si fata si-au dat seama de greseala savarsita, le-a parut rau insa nu aveau puterea si vointa necesara pentru a se indrepta. Atunci Dumnezeu a aruncat asupra lor blestemul : "sa iubiti si sa nu aveti parte!"

Grea povara a coborat atunci asupra copiilor. Ei au descoperit ce greseala facusera. fata si-a dat seama ce satana alinta acum la piept, acel baiat trimis de cel rau era acum un balauri cu limbi de foc. baiatul a vazut si el ca tinea la piept o vipera ce il invenina zilnic. Dar ce folos? Acum erau izgoniti din Rai, sufletul lor era patat, fericirea nu se mai putea reintoarce la ei.

In aceste momente grele, cei doi s-au intalnit, s-au imbratisat cu disperare si si-au promis sa repare greul facut. dar mai era oare posibil? Din cenusa ce ramase de pe urma iubirii lor, a prins viata un boboc de floare. Era mic, plapand, abia rezista. dar ei erau hotarati sa-l faca sa creasca. Il udau cu lacrimile lor, il hraneau cu uibirea ce se nastea iarasi intre ei. Astfel floarea crestea, desi nu era deloc usor. Era un trandafir cu petale rosii ca focul inimilor lor, avea petale catifelate ca mangaierile copiilor, era udata cu roua lacrimilor de parere de rau. Cu toate acestea, trandafirul avea spini mari, ascutiti ca lanciile celor mai cruzi dusmani.



Fericirea nu a mai fost aceeasi. Clipele de suferinta, deznadejde, lacrimi amare, curgeau cumplit ca apele involburate ale unui rau de munte. Cu cat floarea era mai mare, hranindu-se cu patima iubirii lor, cu atat spinii erau mai aprigi, facand suferintele iubitilor de nesuportat. Ei implorau mila lui Dumnezeu. amandoi se rugau pentru iertare, amandoi cereau sa li se dea inapoi fericirea. Dar ei nu vedeau mila.

Putinile clipe petrecute impreuna, nu insemnau nimic pe langa lungile zile cand nu se vedeau. Aveau o clipa sa se iubeasca nebuneste, se citea dispararea in ochii lor si despartirea ii pandea.Avandu-se unul langa altul se infruptau cu nesat din sarutari si mangaieri. ar fi stat incontinuu unul langa altul, fara sa doarma, sa manance sau sa bea. Acea clipa insemna doar dragoste, cuvinte dulci, imbratisari fierbinti. dar erau blestemati, asa ca, acele momente treceau repede si zilele se singuratate ii invaluia. Ce chinuri groaznice, ce foc naprasnic era atunci in sufletul lor. Ce greu ii pedepsise Dumnezeu.


Dumnezeule, uita-te la ei, intoarce privirile spre ei, alina suferintele, potoleste inimile, da-le un rost, lasa-i sa fie fericiti sau... daca nu vrei, atunci curma-le iubirea, fa-i sa uite unul de altul.


( Ma opresc cu povestirea in 2004, ultima vara in care am hranit floarea, in care am incercat sa-mi salvez iubirea. Am simtit ca nu am putere si i-am zis, el m-a implorat sa nu renunt, dar am fost lasa, am fost cuprinsa de frica. Ma urcam in autobuz si el din capul scarilor stiga la mine sa nu plec. Pentru ultima data i-am zis "Nu" si el m-a intrebat " Tu stii ce faci?" Am plans fara oprire multi ani, mai exact pana in vara lui 2008 cand am inchis ochii pentru totdeauna si asa ii voi pastra. Patru ani nu l-am vazut desi a fost mereu cu mine. Dupa ce m-am casatorit l-am revazut si am avut impresi a ca ma evapor. Pe acelasi drum prafuit l-am intalnit pe el, alaturi de un manz. Eram cu mama, am prins-o de mana si i-am zis " Stii cat imi e de drag?". Dumnezeu are planul sau. Multumesc. Accept. )




Povestire scrisa si simtita pe muzica lui Beethoven : Piano sonata No.14 " Moonlight" ; Piano sonata "Pathetique"

3 comentarii:

Anonim spunea...

you can run...but do not hide !!!

Anonim spunea...

you can run...but do not hide !

Anonim spunea...

de ce nu mai scrii nimic? nu cred ca nu mai ai trairi....suparari...nervi...dezgust....reactii ....
pls...write ...