miercuri, 9 decembrie 2009

Cum ai putut?


Autor: Jim Willis, 2001

Cind am fost un catelus, te-am binedispus cu impleticelile mele, si te-am făcut sa rizi. Ziceai ca sunt copilul tau, si indiferent de cite perechi de pantofi ti-am distrus si de cite perne am smotocit, am devenit prietenul tau cel mai bun. Ori de cite ori am fost ‘rau’, imi aratai degetul si ma intrebai ‘Cum ai putut?’ Apoi te uitai in ochi mei nevinovati, te cuceream si ma rostogoleai, ne jucam si ma mingiiai pe burtica. A durat ceva mai mult timp pina am invatat ca treburile se fac afara, dar eram primul tau catel si tu erai teribil de ocupat. Intr-un final, am inteles despre ce era vorba, chiar daca nu ai stiut cum sa-mi spui, astfel ca, pina la urma, impreuna, am reusit sa depasim granitele comunicarii existente intre noi. Imi amintesc acele nopti in care ma strecuram linga tine in pat si iti ascultam confidentele si visele secrete. Era tot ce-mi doream, sa fiu linga tine, chiar si in momentele in care tu nu erai constient de acest fapt. Erau clipele in care credeam ca viata e perfecta.


Am strins atitea amintiri placute alaturi de tine, incit au sa-mi ajunga pentru mai multe vieti. Tin minte plimbarile lungi prin padure, alergarile prin parc, excursiile cu masina, imi amintesc chiar si clipele cind mincam impreuna inghetata (eu rontaiam cornetul, deoarece ‘inghetata este rea pentru caini’ asa ziceai). Dupamasa motaiam cumintel la soare asteptind sa vii acasa, chiar daca de cele mai multe ori, apareai doar la sfarsitul zilei. Apoi, treptat, ai inceput sa petreci tot mai timpul mai mult la locul de munca, intrucit trebuia sa-ti cladesti o cariera. Ai inaintat in virsta, si ai inceput sa-ti cauti perechea. Te-am asteptat cu rabdare, ti-am stat alaturi si te-am consolat cind veneai cu inima zdrobita de dezamagiri. Nu ti-am judecat niciodata deciziile, nici chiar atunci cind, chiar si tu erai constient ca te-ai inselat. Chiar daca si eu sufeream alaturi de tine, incercam sa ma arat vesel cind te intorceai acasa, imi doream sa pot pune un zimbet pe fata ta. Una din cele mai fericite zile din viata mea, a fost cind ai venit acasa cu ea. Am stiut de cum v-am vazut ca ea este aleasa. Chiar daca am mirosit ca nu este o persoana iubitoare de caini, nu mi-am facut probleme. Am primit-o in casa noastra, am indragit-o si am ascultat-o. Eram fericit, pentru ca si tu erai fericit, si pentru mine, doar asta conta. Apoi, au aparut si copilasii vostri. M-am bucurat alaturi de voi, ca si cum ar fi fost ai mei. Eram fascinat de culoarea lor rozulie, de mirosul lor, de scincetele firave care se auzeau din patuturi. Vroiam sa-i ingrijesc asa cum ii ingrijeati voi, doar ca erati ingrijorati sa nu-i ranesc cumva. Asa ca, imi petreceam timpul inchis in cealalta camera, sau in cusca pe care mi-ai construit-o in curte. Stateam cu botul pe labe, si visam cu ochii deschisi. Visam ca sunt cu voi linga puiutii vostri, ca sintem o familie numeroasa si fericita. Numai eu stiu cum ii iubeam si cum imi doream sa fiu linga ei, asa ca am devenit un ‘prizonier al iubirii’.


Dupa ce au inceput sa creasca, am devenit prietenul lor. Se agatau de blana mea, si se sprijineau pe spinarea mea, ca sa-si poata tine echilibrul pe piciorusele lor micute. Imi bagau degetele in ochi, imi cercetau curiosi urechile, imi dadeau sarutari pe nas. Ma simteam la fel ca la inceput, prin atingerea lor simteam parca mingiielile tale de cind eram mic. Iubeam atingerile lor, intrucit, ale tale erau din ce in ce mai rare. Simteam ca viata mea are din nou un rost. Simteam ca traiesc un nou inceput. Am fost primul care i-a vazut facind primii pasi, asa ca, am sters cu buretele toate suferintele. Am simtit ca rabdarea si stradaniile mele de a va fi pe plac, au fost rasplatite. Ma strecuram in patul lor si le ascultam respiratia usoara si le vegheam visele, la fel cum ma strecuram linga tine cind eram puiandru. Asa te asteptam sa te intorci de la servici, si i-as fi aparat cu pretul vietii mele daca ar fi fost nevoie.



A fost o perioada in care, cind altii te intrebau daca ai caine, scoteai mindru o fotografie cu mine din portofel si le povesteai cit de bine ne intelegem. In ultimul timp, insa, raspundeai ‘da’ si schimbai subiectul. Cind nu te mai ajungeai cu banii, jucariile mele si zgarda pe care o primeam in fiecare primavara, erau primele taiate de pe lista. La inceput eram ’cainele tau’ acum eram ‘doar un caine’. Acum, ti s-a oferit sansa de a te muta cu serviciul in alt oras pentru un job mai bine platit. Te vei muta, impreuna cu familia, intr-un apartament, in care nu este voie cu animale de companie. Ati luat aceasta decizie, pentru ca asa este cel mai bine pentru ‘familie’, desi a fost un timp cand eu eram singura ta ‘familie’. Am fost incantat de plimbarea cu masina pina am ajuns la adapostul de animale. Odata ajuns acolo, am simtit ca mirosea ciudat, a caini, a pisici ... a frica. Parea un loc lipsit de speranta, un loc uitat pina si de Bunul D-zeu. Ai completat documentele si le-ai spus tinerilor de acolo ‘stiu ca veti gasi o casa buna pentru el’. Au dat din umeri si au coborit privirea in pamint. Ei stiu greutatile cu care se confrunta cu un caine de varsta mijlocie, chiar si unul cu ‘acte’, asa ca nu au promis nimic. A trebuit sa-i rogi pe copiii sa dea drumul zgarzii, apoi a trebuit sa te chinui sa le desfaci degetelele inclestate pe lesa. Tin minte cum strigau, cum te rugau, cum implorau "Nu, tati! Te rugam nu-i lasa sa ne ia cainele!" Atunci, m-am ingrijorat pentru ei, pentru modul in care vor intelege mai tirziu in viata, ce este prietenia, loialitatea, dragostea, responsabilitatea si respectul pentru orice forma de viata. Tu ... m-ai mingiiat usor pe cap, de bun ramas, mi-ai evitat privirea, asa ca am plecat si eu capul in pamint, in timp ce, politicos, ai refuzat sa pastrezi ca ultima amintire zgarda si lesa. Aveai o intilnire la care trebuia sa ajungi, asa cum aveam si eu una ...



Apoi, ai plecat. Tinerii s-au apucat sa puna la loc hirtiile, si spuneau ca, probabil, tu stiai de mutarea asta cu ceva vreme inainte, dar ca nu ai incercat sa-mi cauti alta familie care sa ma vrea. Unul dintre ei, si-a intors capul intr-o parte, si in timp ce isi stergea o lacrima a intrebat ... ‘Cum ai putut?‘ Altfel, sunt foarte draguti cu noi. Incearca sa-si faca timp pentru fiecare dintre noi, sa ne aduca in fiecare zi cite o raza de speranta, desi programul lor este destul de incarcat. Cu mincarea nu e problema, doar ca de citeva zile nu mai am pofta de mincare. La inceput, saream in fata cind era zi de vizita. Speram sa fi si tu printre oamenii care veneau sa adopte un caine. Speram ca te-ai razgindit. Speram ca totul nu este decit un vis urit. Cind am realizat ca asta nu se va intimpla, am sperat ca printre oamenii aia, se va gasi unul caruia sa-i placa de mine, si care m-ar fi putut salva. Apoi, vazindu-i in jurul meu pe puiandrii care nu isi puteau face loc sa ajunga in fata, mi-am zis ca nu e corect sa concurez cu ei. Am vazut ca toti oamenii care veneau acolo, erau cuceriti de dragalasenia astora mici. Am hotarit sa le dau macar lor o sansa, ei aveau o viata intreaga inainte, asa ca m-am retras intr-un colt indepartat si am asteptat.



I-am auzit pasii ... stiam ca a venit dupa mine. Era la sfarsitul zilei ... am mers tacuti de-a lungul unui culoar intr-o camera separata. Era o camera goala, doar o masa, iar intr-un colt am zarit o carte de rugaciuni luminata de flacara jucausa a unei luminari. O camera goala, dar plina de o liniste binecuvintata. M-a ridicat pe masa, si, in timp ce-si plimba miinile pe capul si urechile mele, mi-a soptit sa nu am nici o teama. Inima mea a inceput sa zvicneasca, insa m-am linistit repede, anticipind clipele ce vor veni. Brusc, am fost invaluit de un sentiment de usurare, brusc, mi-am dat seama ca zilele mele de prizonierat in dragoste ... s-au terminat. Printre clipele de visare si aducere aminte, am simtit ca sufletul ei era plin de remuscari. Am simtit ca toate grijile mele le-a luat asupra ei. Mi-a strins pe un picior din fata un garou, in timp ce o lacrima i-a cazut de pe obraz. I-am lins lacrima de pe mina, asa cum te lingeam si pe tine cind cautai alinare. Am simtit o intepatura, si lichidul rece imprastiindu-se in corpul meu. Mi-am scapat capul intr-o parte, moment in care privirile ni s-au intilnit. Privind-o in ochi am murmurat ‘cum ai putut’. Ca si cum ar fi inteles limbajul meu, m-a imbratisat si mi-a raspuns ‘imi pare asa de rau’ si s-a grabit sa-mi explice ca rolul ei este sa se asigure ca voi ajunge intr-un loc mai bun, intr-un loc in care nu voi mai fi ignorat, sau abuzat sau abandonat. Rolul ei este sa ma trimita intr-un loc plin de dragoste, un loc plin de lumina, care nu seamana deloc cu tot ce cunosteam eu despre viata pamintesca. Cu ultimele farime de energie, am incercat sa-i transmit printr-o bataie din coada, ca acel ‘cum ai putut’, nu ii era adresat ei, ... ci tie. Iti era adresat tie, bunul si iubitul meu stapin. Chiar si in ultimele momente din viata, gindul meu a fost indreptat spre tine. Te voi astepta sa ne reintilnim in acea lume minunata, spre care eu ma indrept acuma, ma voi gindi la tine si te voi astepta pentru totdeauna. Fie ca toti cei dragi tie, sa te iubeasca si sa-ti fie loiali, cel putin pe cit te-am iubit si ti-am fost eu . ------------ --------- ------

Sfirsit




Nota autorului: Daca ‘Cum ai putut?’ ti-a adus lacrimi in ochi, pe masura ce ai citit-o, asa cum mi-a adus si mie pe masura ce o scriam, este pentru ca, aceasta este povestea milioanelor de animale de companie care mor in fiecare an in adaposturile de animale din toata lumea.
Oricine este binevenit sa distribuie acest eseu in scopuri necomerciale, atata timp cat este atribuit in mod corespunzator dreptul de autor.
Va rog sa-l folositi pentru a ajuta la educarea publicului larg, pe site-uri web, in buletine de stiri, la adaposturile de animale si in cabinetele medicale veterinare. Oamenii trebuie sa constientizeze ca decizia de a adopta un animal de companie este foarte importanta mai ales in ce priveste viata acestuia, ca aceste animale trebuie tratate cu dragoste, cu grija si cu bun-simt, ca aceste animale sunt in responsabilitatea dumneavoastra, si ca sunteti datori sa le oferiti conditii umane de viata. Viata este cel mai important lucru care l-a lasat Dumnezeu pe pamint, asa ca suntem datori sa facem tot ce ne sta in putinta pentru a opri uciderea fiintelor necuvintatoare. - Jim Willis
http://plantranch.net/animalrights.htm

Niciun comentariu: