duminică, 30 noiembrie 2008

Amintirile unei copile ( I )



Nimic in lumea asta nu ma face sa ma simt mai implinita decat un sentiment sincer ce-mi este adresat. Mereu am zis ca dragostea nu conteaza, si totusi... suntem facuti din dragoste. Iubirea pare sa fie esenta noastra.



Intr-o zi fierbinte de vara, copila se plimba alene prin praful drumului de tara. Mintea sa de doar 10 ani visa la papusi, printese si magie. Era inconjurata de dragostea parintilor, grija bunicilor si nu de multa vreme un fratior i-a umplut zilele. O viata ireala, lipsita de griji, cu zambete sincere, cu inima pura, cu trupul plinut si zburdalnic. Atat era de vorbareata... si orice nazbatie a ei era atat de dulce... ca orice copil iubea animalele, fuga de-a lungul campului, praful, aerul, apa, desi parca nu era constienta de acestea.



Parca acum imi joaca in fata ochilor acea copila. O vad facand mancare in oala cainelui si impartind apoi prietenilor din munca sa. Nu pot uita fuga prin lanurile de grau, fara oprire, fara oboseala, urme ale acelui sentiment au ramas inca in memoria mea. Nimic in viata copilei nu era banal si cu toate acestea nimeni nu s-a gandit nici atunci si nici acum ca destinul o va calauzi spre trairi greu de imaginat.



La varsta aceea frageda a auzit de "intalnire" si aplecat sa vada cum este. A ajuns in locul de vis unde iarba e mai verde decat oriunde, unde apa o inconjura... Mireasma florilor au adormit-o si atunci visele au venit aratandu-i ce va urma. Tenebre, umbre, stafii, fete necunoscute, rautate, groaza, un vis pe care niciodata nu-l va uita si mereu se va intoarce la el. Se trezise plangand, dar el o prinse de mana si o privi dulce. Printre sughituri si lacrimi il vedea cum din chibrituri el ii scria "te iubesc" pe nisipul lasat in urma de apa. Ceva din el a speriat-o si mai mult, atunci o lua la fuga si nu se opri pana acasa. Nu mai trecu pe acolo multa vreme, iar pe el nu avea sa-l vada
inca multe zile de acum.

Niciun comentariu: