vineri, 28 noiembrie 2008

Chinul meu... cel de toate zilele.

Razboiul din inima mea lasa victime.Atrag in acest macel ce ma mistuie, oameni nevinovati si oricum as actiona e imposibil sa-i mai salvez. Trebuie sa aleg, sa lupt pentru a merge pe o carare dreapta. Sunt satula sa pasesc pintre pietre si spini, insa ce cale sa urmez? Nici lacrima, nici ruga nu-mi indruma pasii. Nici dragostea nici ura nu-mi dau un tel. Ma intreb cat vor mai rezista, cat vor mai inghiti cei din jurul meu. In acest moment tot ce-mi mai pot dori este linistea.



Am pierdut-o demult. Sunt ani multi de cand m-am condamnat la viata pe care o duc. Ma simt cu sufletul sfasiat si vandut acelui blestem. Am ochii inchisi, nu mai aud si nu mai simt, imi chem speranta insa ea nu-mi raspunde. Nu mai am nimic... sau poate am prea multe. Capul imi vajaie, ochii imi ard, urechile-mi pocnesc si inima-mi sangereaza. Trupul mi-e slab si sufletul cenusa, nu vad nici o mana capabila sa ma ridice. De ce sa ma agat? Ma scufund intr-o realitate morbida, plina de monstrii mei si de zamislirile unui suflet neimpacat. Nimeni nu-mi aude tipatul, nimeni nu ma alina, ma voi macina... si ce folos? Imi vreau speranta inapoi, mi-e dor de bucuria de a trai, tanjesc cu disperare dupa tihna de odinioara. Vine inca o zi si odata cu ea va incepe un alt episod al acestor scene de groaza. Nimeni nu poate deschide lacatul temnitei in care am fost ferecata acum multi ani.


Si parca nici nu mai astept, sunt fara simtiri, doar inima o mai am, dar si aceasta se mistuie. Mi-e atat de frica de ce va urma, iar groaza mea creste cu fiecare zi.

Un comentariu:

scumpelulno1 spunea...

te autoflagelezi...
nu trebuie decit sa ridici ochii catre gratiile celulei tale si sa urli ..."gata,...vreau sa am iarasi dreptul la viata" !
vei fi uimita sa vezi ca nu pasarile vor fi cele speriate de urletul tau de speranta...ci cei ce te inrobesc folosindu-te ca sclava ...
elibereaza-te ! vrei? poti ?...
poate ne dai vesti bune...curind !